La musique fait partie de la vie humaine depuis l’aube des temps. C’est à coup sûr un des arts les plus appréciés; il n’y a quasiment pas de personnes qui n’aiment pas la musique. Les gens accompagnent leurs sentiments de cette dernière – la joie, le bien-être, mais aussi la tristesse et la douleur – qu’elle soit jouée d’un instrument ou chantée. Par la création musicale, l’homme se sent aussi plus proche de la divinité.
Le totalitarisme a défiguré tout ce qu’il a touché, la musique comprise. Le communisme et le fascisme ont inventé la musique des faux sentiments, des sentiments que les gens étaient obligés de partager avec les autres, permis par l’idéologie (d’un régime) politique. Même si à première vue la musique du totalitarisme était moins nocive que ses mots et ses faits, quiconque écoute de la musique communiste ou fasciste a un sentiment de répulsion. Cette musique-là émane de la force brute, elle manque de fantaisie et c’est une source d’aliénation. L’art musical a énormément souffert sous le totalitarisme, comme tout autre, d’ailleurs.
Le comble des atrocités contre la musique a été atteint dans les années du stalinisme. Après le 23 août 1944, lorsque la Roumanie a rejoint la coalition des Nations Unies, le stalinisme a fait sentir sa présence, de plus en plus marquée avec le passage des années et la consolidation du régime communiste. Comme dans tout domaine, des épurations ont eu lieu en musique aussi: plusieurs professionnels de différents orchestres et philharmonies ont été limogés, étant considérés coupables suite à des jugements absurdes, sur des critères politiques.
Le chef d’orchestre Emanuel Elenescu a accordé une interview au Centre d’Histoire Orale de la Radiodiffusion Roumaine en 1994. Il y a raconté la réunion pendant laquelle Theodor Rogalski, Alfred Alessandrescu et Constantin Bobescu avaient été obligés de répondre à des accusations fictives :
“Une commission fut chargée de l’épuration de tous les sympathisants des Allemands. On nous avait tous alignés: Rogalski, Alfred Alessandrescu, Bobescu et moi-même. Il y avait devant nous une commission formée de trois femmes qui avaient des figures de gibier de potence pour ainsi dire, auxquelles s’ajoutaient deux hommes. L’un d’entre eux s’appelait Ionescu, membre de l’Orchestre de la Radio et stalinien convaincu. Il parlait l’allemand mieux que nous ne parlions le roumain, puisqu’il était né à Berlin. C’était une personne très intelligente, mais de gauche, une sorte de “communiste idéaliste”. “Vous êtes coupables” a-t-il dit à Rogalski “d’avoir écrit l’hymne du maréchal Antonescu”. “Oui, j’ai écrit l’hymne du maréchal Antonescu”, a reconnu Rogalski. “Pour ça, vous allez être épuré”. “Peu importe” répliqua Rogalski, “moi je suis pianiste, compositeur. Je n’ai pas besoin de la radio pour vivre!”. Puis Ionescu s’est adressé à Alfred Alessandrescu, empreint d’un style à la française jusqu’au bout des ongles et ami de George Enescu. “Vous êtes accusé d’être cosmopolite. Vous ne parlez que le français et vous ne lisez qu’en français”. “Oui, je parle français et j’aime les Français.” Serions-nous ennemis des Français?“ rétorqua Alessandrescu. Ensuite, il s’adressa à Constantin Bobescu: “Vous êtes accusé d’avoir écrit l’hymne de la Bessarabie”. Et une autre voix de s’exclamer : “Oui, tout le monde était comblé! La Bessarabie rejoignait la patrie-mère!” “Voyons, camarades! La Bessarabie appartient aux Soviétiques” entendit-on s’écrier une des femmes. »
Les programmes de radio se pliaient au politique. Emanuel Elenescu en détaille le contenu:
“On ne diffusait que des chansons de masse, que personne n’écoutait, bien évidemment. Le tout sous le slogan “Apprenons le russe en chantant”. Un jour d’été, quand je déambulais dans la rue Popa Tatu, je passai devant un immeuble d’habitations. Il faisait chaud. Une jolie musique s’épanchait des fenêtres grandes ouvertes, lorsqu’une voix y coupa court: “Il est grand temps d’apprendre le russe en chantant”. Tous les postes de radio se fermèrent à l’unisson, signe que personne ne voulait se mettre à l’écoute. Plus on vous y oblige, plus on s’y refuse. La musique était à l’honneur, à l’époque. Mais si l’on passait beaucoup de musique russe, on écoutait, en échange, moins de musique allemande. On jouait du Beethoven, du Mozart, du Schumann, mais pas de Wagner, sous prétexte d’antisémitisme. Une fois au pouvoir, ils cassèrent tous les disques de Wagner. Moi, j’interprétais surtout des morceaux de Chostakovitch.“
Bien des artistes en pâtirent, d’autres finirent par accepter de collaborer avec le régime communiste. Tel fut le cas de Georges Enesco, membre de l’Association Roumaine pour les Relations avec l’Union Soviétique. Ces artistes-là allaient jouir de privilèges en tout genre, dont tournées et concerts à travers le pays ou à l’étranger. A l’opposé, des noms sonores de la musique roumaine furent marginalisés. Rien qu’un exemple: Mihail Jora, professeur au Conservatoire de Musique de Bucarest, fut destitué pour avoir osé rendre hommage à Michel Ier, le roi forcé à abdiquer le 30 décembre 1947.
Aut : Steliu Lambru ; trad. : Ligia Mihaiescu, Mariana Tudose, Alex Diaconescu
Muzica şi stalinismul
Muzica este una dintre cele mai iubite arte şi se poate spune că nu există oameni cărora să nu le placă muzica. Prin muzică, interpretată la instrument sau din voce, oamenii îşi însoţesc trăirile: bucuria, buna dispoziţie, tristeţea, durerea. Prin creaţia muzicală omul simte că este şi mai aproape de Dumnezeu. Muzica este parte a vieţii omului din vremuri imemoriale.
Aşa cum totalitarismul a maimuţărit şi desfigurat tot ce a atins, la fel a făcut şi cu muzica. Comunismul şi fascismul au inventat muzica falsei trăiri, a sentimentului pe care oamenii erau obligaţi să-l împărtăşească cu ceilalţi, permis de ideologia unui regim politic. Deşi la prima vedere muzica totalitarismului era mai puţin nocivă decît vorbele şi faptele sale, oricine ascultă muzică comunistă sau fascistă are un sentiment de repulsie. Această muzică emană forţă brută, este lipsită de fantezie şi sursă de alienare. Arta muzicală a suferit enorm sub totalitarism, la fel ca oricare alta.
Culmea atrocităţii împotriva muzicii s-a atins în anii stalinismului. După 23 august 1944, cînd România s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite, stalinismul şi-a făcut simţită prezenţa, una din ce în ce mai puternică odată cu trecerea anilor şi consolidarea regimului comunist. Ca în orice domeniu, şi în muzică au avut loc epurări: la filarmonici şi în orchestre au fost daţi afară mulţi profesionişti, consideraţi vinovaţi în urma unor judecăţi absurde, pe criterii politice. Dirijorul Emanuel Elenescu a acordat un interviu Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în 1994 şi a povestit cum a decurs şedinţa în urma căreia muzicienii Theodor Rogalski, Alfred Alessandrescu şi Constantin Bobescu au fost obligaţi să răspundă unor acuzaţii absurde:
“A fost o comisie de epurare a celor care erau simpatizanţi ai germanilor. Şi ne-a aşezat pe toţi în rînd. Erau Rogalski, Alfred Alessandrescu, Bobescu. Şi era o comisie din trei femei care aveau nişte figuri, cum spune francezul, “gibier de potence”, şi doi bărbaţi. Unul era Ionescu, care era în Orchestra Radio şi care era stalinist. El ştia germana mai bine decît vorbim noi româneşte, pentru că el se născuse la Berlin. Era un om inteligent, dar era de stînga. Era un fel de comunist-idealist. “Dumneata eşti învinuit”, i s-au adresat lui Rogalski, “că ai scris imnul mareşalului Antonescu!” “Da, am scris imnul mareşalului Antonescu” a recunoscut Rogalski. “O să fiţi epurat pentru asta”. “N-are importanţă”, a replicat Rogalski, “eu sunt pianist, compozitor. Eu n-am nevoie de Radio ca să trăiesc!”. Pe urmă s-au adresat lui Alfred Alessandrescu, franţuzit pînă în vîrful degetelor, şi prieten cu George Enescu. “Dumneata eşti învinuit că eşti cosmopolit. Vorbeşti numai franţuzeşte şi citeşti numai în franceză”. “Da, eu vorbesc franţuzeşte şi îi iubesc pe francezi! Noi suntem contra francezilor?” a replicat Alessandrescu. Şi i-a închis gura cucoanei! S-au adresat pe urmă lui Constantin Bobescu: « Dumneata eşti învinuit că ai scris imnul Basarabiei! ». « Da, că toată lumea era fericită cînd am luat Basarabia! Că a revenit la patria-mamă”. Şi una dintre femei sare: “Basarabia este sovietică, tovarăşe”.”
Programele de la radio au avut de suferit influenţa covîrşitoare a politicului. Emanuel Elenescu a povestit şi despre conţinutul acestora:
“Erau numai programe cu cîntece de mase, pe care nu le asculta nimeni. “Să învăţăm limba rusă cîntînd”, ăsta era sloganul. Mi-aduc aminte că treceam pe strada Popa Tatu, pe lîngă un bloc. Şi era vară, cald, toate ferestrele deschise, se cînta la radio o muzică plăcută, se auzea la toate ferestrele. Şi-odată se întrerupe muzica şi se aude: “Acum să învăţăm limba rusă cîntînd”. Ca la o comandă de 1-2-3, toate etajele au închis potenţiometrele radiourilor. Nu asculta nimeni! Cînd te pune cu de-a sila să înveţi, nu înveţi. Se cînta muzică rusească multă, foarte puţină muzică germană. Beethoven se cînta, Mozart se cînta, Schumann se cînta, dar Wagner nu, că se spunea că e antisemit. Cînd au venit ei la putere toate discurile cu Wagner le-au spart! Eu cîntam foarte mult Şostakovici.”
Mulţi artişti au avut de suferit, dar mulţi s-au reorientat şi au acceptat colaborarea cu regimul comunist, între aceştia fiind şi George Enescu, membru al Asociaţiei Române pentru Legăturile cu Uniunea Sovietică. Au beneficiat de privilegii, de turnee şi concerte în ţară şi străinătate. Dar alte nume grele ale muzicii româneşti au fost marginalizate, cum a fost cazul lui Mihail Jora, înlăturat de la catedra Conservatorului pentru omagierea regelui Mihai I, cel forţat să abdice pe 30 decembrie 1947.
________________________________________________________________________________________________________
Découvrez la Roumanie et l'actualité roumaine sur le site deRadio Romania International